Inexplicabilul
Viața, un șir nesecat de gânduri, sentimente, nevoi, plăceri, surprize, ironii…
Sunt momente, în toiul nopții, sau pe scaunul din mijlocul autobusului, când gândul te poartă în trecut. În trecutul în care ai râs și ai plâns, ai iubit și ai urât, ai zâmbit și ai fost trist, ai certat și ai iertat, ai vorbit și ai tăcut… în trecutul care inevitabil s-a scurs. Și acolo, în plină amintire, începi să te întrebi „oare cât de bine am făcut totul?”… „am greșit oare de prea multe ori?”. Răspunsul își pierde ecoul, ba chiar și esența. Refuză să ajungă la noi. Poate nu există un răspuns, și poate nu există prea mult bine sau prea mult rău. Poate există doar niște scuze omenești care ne justifică trăirea superficială și subiectivă.
Și te aflii acolo, „cu mâinile în cap în mijlocul sufletului”, și nu poți să nu te gândești cât de ciudată e viața. Ai aceleași gânduri de un milion de ori, în fiecare noapte, în fiecare zi, și parcă nu găsești niciodată o rezolvare, nici măcar un răspuns. Și o iei de la zero mereu și mereu. Dar trupul… el de ce nu poate face la fel? să o luam de la început de fiecare dată când simțim nevoia, să ștergem cu buretele amintirile ce le avem, sentimentele ce acum dor, cuvintele ce ne frământă… tot și orice!
Omul, fascinantă ființă în marea trecere a timpului, făcută din întrebări, umplută cu îndoieli și tapetată cu sentimente. Creatură îmbolnăvită din naștere, cu un suflet îmbibat cu speranțe, nesiguranțe și incertitudini. Îi este permis să vadă Paradisul, dar îi este interzis să-l atingă.
Cât timp respiri, întrebările curg și se înmulțesc. Voi putea să le dau un răspuns atunci când voi reuși să mă cunosc pe mine însămi, cea pură, neatinsă de îndoielile sufletului, adică niciodată pe acest pământ.
Dar totuși îmi rămâne o întrebare… de ce noi oamenii cerșim clipe frumoase, iar atunci când le avem, nu știm profita de ele?
Petale de ganduri 