Te-a facut sa crezi in minuni, ti-a aratat ce inseamna speranta, te-a facut sa simti ce inseamna sa zambesti, ti-a dat incredere, te-a facut sa te simti frumoasa, te-a facut puternica, te-a lasat sa-l iubesti, ti-a promis, te-a lasat sa astepti, ti-a oferit prietenie, ti-a dat emotii, te-a invaluit cu sentimente, te-a facut sa te simti norocoasa, ti-a daruit vise, te-a facut sa traiesti intr-o eterna vara, si te-a facut sa crezi…
te-a facut sa crezi din nou in minciuni.
Ne-am născut parcă într-o lume de fețe triste și de ochi dezamăgiți.
Sau poate a fost așa mereu, doar ca n-am avea de unde să știm. Oricare variantă ar fi cea corectă, un singur lucru mi-e clar: puțini oameni mai trăiesc cu zâmbetul pe buze, și mulți, chiar și dintre aceștia, și-l pierd ușor când privesc în jur sau la propria viață.
Mi-am demonstrat personal că zâmbind o zi întreagă, nimic nu poate merge rău. Nu ai nevoie de nici o regulă stupidă care îți spune să zâmbești când te trezești, sau să te uiți la desene pentru că vei fi mai fericit, sau să te gandești la niște amintiri drăguțe pentru a menține zâmbetul pe buze toată ziua. Ai nevoie doar de un suflet puternic care să îți amintească mereu că în loc să fii trist, ai putea la fel de bine să fii fericit, că în loc să te enervezi că trotuarul e aglomerat, ai putea să profiți de asta și să observi mai atent lumea din jurul tău și că în loc să fii impacientat că e lume multă la coadă la covrigărie, ai putea să profiți de puținele momente pe care le ai la dispoziție pentru a conversa cu prietenul sau cu prietena ta!
Un zâmbet nu te va scăpa de nenorociri, dar te va trece mai ușor peste ele. Fericirea nu constă într-o floare, într-un prieten, într-un iubit sau într-o ciocolată… deși în cazul ciocolatei e discutabil! Fericirea este pur și simplu decizia ta proprie de a pune un zâmbet pe față ori de câte ori lucrurile nu merg tocmai roz.
Un zâmbet nu înseamnă un om fericit, un zâmbet înseamnă un om puternic! 🙂
Trecem prin viață la fel cum cuțitul trece prin pâine.
Mereu când eram mici ne uitam cu admirație la părinții noștri care erau capabili, parcă, să taie cele mai drepte felii de pâine. Am crescut, am observat destul, iar acum a venit momentul să ne tăiem propria felie de pâine. Întâi de toate alegem cel mai potrivit cuțit, avem grijă să fie perfect, sa nu ne pună piedici sau să nu ne rănească atunci când poate mergem strâmb. Pornim apoi încet. Alegem cu grijă locul în care plasăm cuțitul, ca nu cumva felia să fie prea subțire sau prea groasă, prea mică sau prea mare. Încercăm pe parcurs sa mergem drept, ne fixăm o linie imaginară pe care încercăm sa o parcurgem la fix. Bineînțeles, perfecțiunea nu ne este însușită, dar încercăm să o atingem și în cele mai mărunte lucruri. La final, punem cuțitul jos și luăm felia de pâine în mână. Ne uităm la ea și fără să conștientizăm o verificăm să vedem dacă a ieșit așa cum ne imaginam. Uneori este mai ciopârțită, alte ori aproape dreaptă astfel că uneori suntem dezamăgiți iar alteori mândri sau fericiți.
La fel e și cu toată viața noastră. Învățăm tot ce se poate de la ai noștri părinți. Apoi, când am crescut ceva mai mari, începem să ne alegem cu grijă atât prietenii cât și partenerul de viață, cuțitul care ne ajută pe noi să facem totul în viață, și care ne ajută sau ne rănește, în funcție de situație. Pe urmă, alături de ei pornim în cea mai minunată aventură, viața. Avem grijă ca mereu să luăm cele mai bune decizii, să facem cât mai puține greșeli, să avem cât mai mult succes, pe scurt, ne zbatem să dăm greș cât mai puțin, să mergem drept. Câteodată reușim, câteodată nu, astfel că uneori suntem dezamăgiți iar alteori mândri.
Dacă e ceva de subliniat în toată această poveste, atunci e faptul că orice eșec sau orice bucurie am avea, toate se datorează oamenilor care ne înconjoară, a oamenilor pe care i-am ales să fie alături de noi tot timpul. Prietenii te definesc, te ajută, te încurajează, te ceartă, te rănesc, te înalță. Fără un cuțit, nu poți tăia o felie de pâine, indiferent cum ar fi ea!
Ce este defapt viața?
O întrebare care dăunuie în sufletul fiecărui om într-un anumit punct al existenței.
O întrebare ce rămâne fără niciun răspuns, dar cu un infinit de accepțiuni.
– Mister –
Să fie viața doar atât? Un neînțeles care ne-a fost dat să-l trăim?
Și oare se bazează ea numai pe alegerile noastre? Putem alege dacă să zâmbim sau să plângem, să vorbim sau să tăcem, dar putem oare să ne alegem sentimentele? Putem alege când, de ce, și pe cine să iubim și pe cine să detestăm? sau putem alege cine să ne iubească…?
Se mai zice că viața diferă în funcție de modul în care o privești. Dar se poate să fii optimist și să nu ai probleme? Poți oare să ignori orice obstacol îți apare în viață fără să îl remarci? sau poți să faci din orice rău un bine?
Nu știu, din toate astea, ce e viața cu adevărat.
Dar știu că viața îți oferă zile rele, bune și foarte bune. Îți oferă și lacrimi, și zâmbete. Te face să simți atât durere, cât și plăcere. Te lasă și să uraști, și să iubești.
Din ce văd eu, viața e chiar generoasă. Și nu e prostuță deloc. Știe exact când să-ți aducă nori, și știe când să îți arate curcubeul.
Și ce e cel mai bine… nu se supără când o bârfești sau o blamezi 🙂
Cat de accesibila a devenit minciuna oare? E mai usor sa mintim decat sa ne luptam cu adevarul, fie el crud, dureros? Sau e pur si simplu mai confortabil?
As vrea sa inteleg, dar raspunsurile la aceste intrebari nu isi gasesc logica sau dreptatea in capul meu. Minciuna are o valoare atat de negativa pentru mine incat refuz sa cred ca unii ar considera minciuna drept un fleac, un fapt divers. Si totusi, unii practica acest obicei murdar din obisnuinta, altii mint dintr-o oarecare nevoie, iar cei mai multi o fac pentru a evita “dramele”.
Daca “drama” a ajuns sa insemne teama de a suporta realitatea asa cum este ea, atunci ce cuvant mai defineste exact ce ar trebui sa fie?
A ajuns lumea intr’un loc in care simte nevoia de reorganizare? A ajuns lumea sa nu mai fie nimic din ceea ce era, si sa fie tot ceea ce nu a fost?
Si mai sunt, totodata, oamenii care plini de incredere si cu multa falie, admit inadmisibilul fapt de a minti spre binele cuiva. A-i ascunde unui om anumite fapte, si a-l face sa rateze experienta unei proprii vieti a ajuns sa fie ceva “de bine”? Ceva cu care sa te mandresti, ceva ce poti adauga la faptele bune din viata ta?
Dar ca sa nu fiu doar negativista, recunosc ca este si o parte amuzanta, partea pentru care poate mi-as dori ca oamenii din jurul meu sa nu inceteze cu acest prost obicei, sa-i zicem. Si acest lucru ar fi contradictia in minciuni. Atunci cand un om minte in legatura cu atat de multe lucruri, incat uita minciunile, si fara sa-si dea seama, vine cu una noua, crezandu-te prostut. Atunci iti dai seama daca persoanele de langa tine sunt prieteni sau doar… cunostinte.
Din nou… incerc, si poate nu incerc destul. Si pe cat incerc sa inteleg, pe atat incerc sa nu intru in acest joc murdar. Si totusi sunt om. Nu ma laud cu perfectiune si nici nu as vrea. Sunt om cu un gram de respect, care va stii mereu ca minciuna nu este, in esenta, decat pentru binele propriu.
Viața, un șir nesecat de gânduri, sentimente, nevoi, plăceri, surprize, ironii…
Sunt momente, în toiul nopții, sau pe scaunul din mijlocul autobusului, când gândul te poartă în trecut. În trecutul în care ai râs și ai plâns, ai iubit și ai urât, ai zâmbit și ai fost trist, ai certat și ai iertat, ai vorbit și ai tăcut… în trecutul care inevitabil s-a scurs. Și acolo, în plină amintire, începi să te întrebi „oare cât de bine am făcut totul?”… „am greșit oare de prea multe ori?”. Răspunsul își pierde ecoul, ba chiar și esența. Refuză să ajungă la noi. Poate nu există un răspuns, și poate nu există prea mult bine sau prea mult rău. Poate există doar niște scuze omenești care ne justifică trăirea superficială și subiectivă.
Și te aflii acolo, „cu mâinile în cap în mijlocul sufletului”, și nu poți să nu te gândești cât de ciudată e viața. Ai aceleași gânduri de un milion de ori, în fiecare noapte, în fiecare zi, și parcă nu găsești niciodată o rezolvare, nici măcar un răspuns. Și o iei de la zero mereu și mereu. Dar trupul… el de ce nu poate face la fel? să o luam de la început de fiecare dată când simțim nevoia, să ștergem cu buretele amintirile ce le avem, sentimentele ce acum dor, cuvintele ce ne frământă… tot și orice!
Omul, fascinantă ființă în marea trecere a timpului, făcută din întrebări, umplută cu îndoieli și tapetată cu sentimente. Creatură îmbolnăvită din naștere, cu un suflet îmbibat cu speranțe, nesiguranțe și incertitudini. Îi este permis să vadă Paradisul, dar îi este interzis să-l atingă.
Cât timp respiri, întrebările curg și se înmulțesc. Voi putea să le dau un răspuns atunci când voi reuși să mă cunosc pe mine însămi, cea pură, neatinsă de îndoielile sufletului, adică niciodată pe acest pământ.
Dar totuși îmi rămâne o întrebare… de ce noi oamenii cerșim clipe frumoase, iar atunci când le avem, nu știm profita de ele?
E frustrant cum noi ca oameni, trebuie sa mergem mereu inainte, fara pauze, fara rasuflari, fara ezitare…
Eu, ca om, trebuie sa stiu ca sunt puternic. Trebuie sa-mi strang pumnii si sa-mi vars lacrimile in suflet, uneori. Trebuie sa fiu tare pentru mine si pentru cei din jurul meu, dar mai ales pentru cei din jurul meu, deoarece deobicei, ei sunt puterea mea.
Tu, ca om, trebuie sa stii ca nu esti foarte diferit de cei ce te inconjoara. Poate diferi prin nationalitate, prin rasa, prin culoarea pielii sau a ochilor, dar tot omul, cand este pus in fata necazului, isi pune clasica intrebare: “oare cu ce am gresit, ce am facut sa merit asta?”. In esenta, problemele noastre sunt aceleasi, iar greselile sau esecurile au loc doar din vina noastra. Degeaba ne scuzam cu ‘destinul’ sau ‘calea data de Dumnezeu’, pentru ca astea sunt doar niste minciuni patetice pe care ni le servim. Totul pleaca din instinctul nostru defect, care uneori e atat de greu de controlat, care ne pune in fata niste vedenii atat de frumoase, incat nu ne putem abtine sa nu ne ‘pierdem’ in ele.
Dar pana la urma, cred ca asta e chiar scopul vietii, daca viata are un scop al ei predefinit. Ce sens ar avea sa nu gresesti in viata? daca nu ai gustat din geseala, nu ai de unde sa stii ce dulce e succesul. Sau lacrimile… daca nu le-ai varsa din cand in cand, nu ai mai stii sa apreciezi un zambet. Ce-i drept, parca nimic nu vine la timpul lui, parca traim intr-un univers dereglat, fara reguli si dominat de haos, dar cred ca tocmai in asta traim. Si mai cred ca in asta consta frumusetea vietii, in imprevizibilul ei frustrant, in nestiinta si necunoasterea clipei ce urmeaza. Si asa cum acum plangi, asa poti zambi in secunda urmatoare, si asa cum ai cazut, asa te poti ridica.
Uneori stam sa analizam prea mult faptele, cuvintele, si astfel pierdem puterea lor. Lasa-ti sufletul sa dicteze, si lasa-ti mintea sa-i arate cum sa o faca mai bine.
Eu, ca om, am sa ma eliberez de etichete, sentimente inutile, si cuvinte fara sens. Voi avea vise mari si voi incerca sa le ating.
E greu sa scrii un gand frumos ce doare asa de tare!
Ai crede ca e usor sa spui lumii despre fericirea sau tristetea ta. Dar adevarul e ca sunt atatea cuvinte ce iti apasa sufletul si atatea sentimente ce iti strabat creierul, incat ramai alb in fata unei hartii mute.
Ma gandesc uneori, ce ar fi daca noi oamenii, cu gandirea si capacitatile noastre interioare, am fi fost captivi in trupul unui fluture? Cum ar fi sa stii ca ai de trait doar o zi pe acest pamant, o zi in care sa le indeplinesti pe toate:
o zi in care sa zambesti, o zi in care sa iubesti, o zi in care sa ignori, o zi in care sa plangi, o zi in care sa suferi, o zi in care sa daruiesti viata iar la sfarsitul acestei zile, o zi in care sa mori.
Inchipuie’ti frustrarea de care ai fi cuprins, negativismul care te’ar conduce si depresia in care ai sfarsi. E inuman sa doresti cuiva asa ceva. Si totusi, exista oameni care sunt capabili sa faca asa ceva.
Exista oameni care iubesc si urasc in acelasi timp, plang si zambesc pentru acelasi motiv, primesc si daruiesc cu aceeasi bucurie, ignora si iubesc cu aceeasi tarie!
Oameni care cunosc importanta vietii si ii acorda valoarea care o merita. Oameni care au invatat sa traiasca fara regrete, oameni care accepta viata cu toate lectiile ei ca pe cel mai frumos dar care l’ar fi putut primi vreodata. Oameni care sunt capabili sa cunoasca lumea intr’o singura zi, oameni care pot fi numiti oameni!
Se spune ca totul in viata se rezuma la lectiile pe care trebuie sa le invatam de la ea.
Eu spun ca noi suntem cei care ar trebui sa’i predam vietii o lectie. O lectie prin care sa’i dovedim ca am fost capabili sa gresim in viata si sa invatam din greseli, am avut puterea de a iubi si de a parasi persoanele cele mai dragi noua, am putut fi sinceri cu noi, am putut fi sinceri cu restul lumii!
Tu nu esti constient de ce esti in stare inca, si aici intervine viata. Ea va avea grija sa iti arate ca poti sa sari de pe o stanca si sa supravietuiesti, ca poti sa atingi soarele si sa nu te arzi, si ca poti muta muntii din loc cu mainile tale fragile!
Lasa viata sa te invete si invata si tu viata ce inseamna sa traiesti!
Pentru o zi, doar pentru o zi, fi un fluture si vei stii ce inseamna viata!
Esti tot ce mi’am putut dori vreodata!
Esti tot ce vreau si tot ce eu nu pot avea.
Esti fructul meu interzis, cel dupa care ma aprind, cel dupa care sufar, cel dupa care astept…
Astept sa nu mai pot astepta, sa cad in plasa pacatului si sa gust din tine cum n’am mai dorit sa gust din nimic in viata.
Astept sa’mi satisfac dorinta, sa inlatur dependenta si sa’mi capat suferinta.
As vrea ca totul sa ramana un gand, un vis murdar in care totul poate fi al meu, un vis in care tu, ai fi numai al meu!
As vrea sa fie un secret. Un secret intre mine, suflet si gand.
Speram sa nu te intalnesc vreodata, si speram sa nu existi!
De’acum, te voi iubi mereu,
Eterna mea dorinta!
Credeam ca nu mai cred nimic de’acum. Pentru ca multe am crezut, dar toate s’au cam increzut!
Credeam in zambet si speranta,
Credeam ca sunt in siguranta!
Credeam in tine si’n iubire,
Credeam ca nu este dezamagire…
Credeam ca soarele’i al meu,
Credeam c’asa va fi mereu.
Credeam in vise si in zbor,
Credeam ca niciodata n’am sa mor!
Speram, sa nu mai pot spera! Ca poate speranta se va spulbera!
Speram la zambet si credinta,
Speram sa fiu in siguranta!
Speram la tine si iubire,
Speram sa nu fie dezamagire…
Speram la soare, ca e’al meu,
Speram sa’l pot avea mereu!
Speram la vise si la zbor,
Speram ca niciodata n’am sa mor!
Am sperat sa cred…degeaba! Si am crezut ca sper…dar n’am la ce!
Petale de ganduri 
